Academicul duh – La Academie

„Eu nu aș defini teatrul ca fiind viață. Mi-e teamă de asta. Eu mă feresc de cuvinte precum adevăr, sinceritate, firesc… Nu știu ce-nseamnă. Eu cred că teatrul este o minciună bine făcută. Dacă-i facem pe spectatori să intre în ficțiune, e minunat.” Am desprins aceste cuvinte dintre primele pe care le-a rostit Andrei Măjeri, ca invitat al doamnei Alina Maer, la emisiunea Scene și cuvinte[i]. Adevărul lor apare limpede privind în urmă, atât cât am putut vedea dintre spectacolele pe care le-a regizat. Iar pentru La Academie, cea mai recentă premieră a sa, producție a Teatrului Dramatic Mihai Eminescu din Botoșani, devine o precizare menită să abată ispita vreunei localizări, a vreunei identificări punctuale. Deși, pe de altă parte, textul bifează o seamă de teme mediatizate în zilele noastre și e bogat în atribute regionale. Dorind să abordeze genul comic, formatul popular, să aducă pe scenă imagini din lumea satului, Andrei Măjeri a căutat să ofere libertatea unei anumite oralități, la rândul ei fără frontiere. Făcut la Botoșani, spectacolul are, desigur, accentul moldovenesc al regiunii, ceea ce vine mănușă publicului local și este un punct de atracție pentru spectatorul de aiurea – de nu va ajunge el în număr mare în acest colț de țară, am încredere că va merge spectacolul prin festivaluri. E un joc continuu cu detalii ce incită la marcaje pe hartă. Și nu m-am putut abține să caut, drept care am găsit că există o apă numită Femeia, nu departe de Borsec. Iar numele satului, Craiu, chiar dacă m-a făcut să mă gândesc la Ciprian Porumbescu, nu pot să nu zâmbesc știindu-mă pe mine în Craiova, iar asemenea toponime apar și în sud-vest, firesc, în proximitatea slavilor, spre bulversarea teoriilor unor personaje. Cum de la bun început aflăm că în comuna Craiu nu s-a mai născut niciun copil de cinci ani, îmi zboară gândul la filmul lui Silviu Purcărete, Undeva la Palilula, alt toponim de găsit pe hartă, dar re-creat de autor în cheie magică. Una pe care o mânuiește și Andrei Măjeri, din prima clipă și până la ultima, adică de la prolog până la epilog. Ba chiar întruchiparea unitară a acestora. Un personaj misterios. Primul care deschide ochii, din tabloul care se înfățișează spectatorilor la intrarea în sală. „Eu sunt… Cine sunt? Ce sunt? Al cui sunt?” E ca turnat în alb, doar barba atât de neagră a actorului – Ioan Crețescu -, aspectul smead și, mai ales, ochii ca doi cărbuni lucind sfredelitor, toate astea te duc cu gândul la un duh. Repede aflăm că e nevăzut de celelalte personaje, săteni ca oricare alții, ba, mai mult, îi percepem puterea de a-i dirija după bunul său plac. Dar despre felul duhului acesta, vom mai vorbi. Ai zice că e unul dintre cei mulți („numele meu este Legiune”), însărcinați cu tulburarea lumii. Revenind la imaginea de început, la masa de pe podiumul din mijlocul scenei moțăie viceprimarul Liviu Pietricică, interpretat de Gheorghe Frunză. Și poți crede că somnul rațiunii naște monștri. Sau, poate, mai temperat, mai cu aer hâtru, poți zice că toată povestea stă sub un motto de felul „încurcă-i, drace!”. Încurcături care, totuși, se termină cu bine – nu chiar happy end, dar o rezolvare rezonabilă, de la avansarea numitului Pietricică, din viceprimar în primar, până la aflarea fiecăruia într-o nouă postură liniștită. „Popa a rămas la fel” – sunt ultimele cuvinte. Și nu poți să nu le vezi și lor un tâlc. (Marius Dobrin, Academicul duh – La Academie)

Citiți mai mult pe LiterNet.ro aici