Luciana Antofi | Eroine

Sunt Ariadna, mi se spune Lorena Luchian. Sunt Penelopa, mi se spune Crenola Muncaciu. Sunt Fedra, mi se spune Dana Bucătaru. Sunt Deianira, mi se spune Lenuș Moraru. Sunt Briseida, mi se spune Ella Nistor. Sunt Hipsipila, mi se spune Lidia Uja. Sunt Medeea, mi se spune Silvia Luca. Sunt Enone, mi se spune Irina Mititelu. Sunt Elena, mi se spune Gina Patrașcu-Zamfirache.

Sunt femeie și sunt Eroină. Sau invers.

Sunt îndrăgostită. Sunt părăsită. Sunt uitată. Sunt geloasă. Sunt tristă. Sunt deznădăjduită. Sunt disperată. Sunt gata să mă ridic, să lupt, să vâslesc, să înot, să mă vindec, să merg mai departe. Și să continui să iubesc.

Un echipaj feminin de 8+1 la vâsle într-o barcă pneumatică. Kolibri. Înaintând îndrăzneț prin apele patriarhatului, sătul  de atâta uitare și așteptare, doar ca să împingă lumea bărbaților înainte. Nimfe, nereide, naiade, driade sau chiar zeițe, totuna. Figuri feminine mitologice, Eroine vâslind cutezător prin istorie, iscălind cu rănile iubirilor nedrepte de care au parte scrisori de dragoste către bărbații lor, „eroii”.

Eroinele se nasc în fiecare zi, sunt uitate în fiecare zi și pleacă în fiecare zi către țărmuri mai însorite. Uneori se nasc la Botoșani și se plimbă victorioase prin țară, cu iubirile la vedere, să le fie admirate de toată lumea. E cazul „Eroinelor” lui Andrei Măjeri de la Teatrul „Mihai Eminescu” care și-au plimbat barca pneumatică și pe la noi prin urbe la sfârșit de martie (cu două reprezentații la Teatrul Apollo 111), smulgând aplauze și stârnind furori în urma trecerii vijelioase prin emoționalul bucureștean.

Sunt multe feluri în care mi-aș dori să nu le păcătuiesc heroidelor lui Ovidiu și Eroinelor lui Andrei Măjeri. E un spectacol dintr-un șir lung de spectacole la care am asistat în ultima vreme care s-a așezat cuminte, bucată cu bucată, ca paginile unui roman bine scris între coperțile cele mai potrivite, acum cu cotorul la vedere între cărțile așezate pe raft, pe care nu mai trebuie să-l răsfoiești ca să ți-l aduci aminte pentru că știi nu-l vei uita multă vreme. E genul ăla de spectacol care, după ce închizi ușile, ferestrele și ochii și te cuibărești tremurând în așternuturi, îți sare de undeva dinapoia pleoapelor, ca un altfel de acasă, inventat anume în vise să-ți adăpostească neliniștile, fricile și suferințele tale (de femeie sau de bărbat deopotrivă) de peste zi, sub rezerva intuiției că nu vei găsi o soluție salvatoare până în zorii zilei. Numai ca să te țină în viață pentru a căuta o soluție și-n noaptea ce-i va urma.

Și ele dor. Și plâng. Și cântă. Și-ți dansează prin minte cu arabescuri pe care buricul eroinelor ce le-au plăsmuit l-a desenat în tine poate într-un foarte scurt moment din spectacol. O clipă senzuală care s-a transformat într-o nouă cădere a Troiei, după care doar Mâhnirile au mai rămas în picioare.

Eroinele astea aproape că nu au nevoie de eroi. Ei sunt doar niște pretexte, niște destintari (evident, deloc anonimi) ale uneia și aceleiași iubiri, curată în ciuda tuturor prihanelor care i-au mușcat beregata, rămasă suspendată pe un istm ce se străduiește din răsputeri să separe dar și să țină laolaltă continentele emoțiilor lor despărțite de întinderile nesfârșite de apă, între două mări care se sparg precis de o parte și de alta a stâncilor ce se înalță pe insula singurătății tuturor, cătând să-și întâlnească și să-și armonizeze undele, doar pentru a putea desluși rândurile așternute și trimise către zările depărtărilor lor dinspre celălalt capăt al călimării.

Citește mai mult pe Cupid ain’t stupid sau arcul lui Eros țintește precis la Botoșani:   „ERO(S)INE”. Clubul Uitatelor Anonime. | Luciana Antofi (wordpress.com)

Designation :
Follow :