E o ciudățenie povestea teatrului din Botoșani, pornită prin 1838 de directorul Școlii Domnești, Nicolini, cu clădiri cât de cât specifice de prin 1860 (prima s-a părăginit, a doua i-a „rămas mică” orașului ajuns, la începutul secolului trecut, al patrulea ca număr de locuitori din Regatul României), cu clădire proprie din 1914 (bombardată în primăvara lui 1944 și reinaugurată după 14 ani). În prezent, lucrurile par să stea un pic mai bine decât după războiul mondial, războiul local al neputinței/nepăsării făcând ca „numai” de vreo 11 ani clădirea să fi devenit impracticabilă (se pare că în sfârșit, până la Crăciun, edificiul teatrului botoșănean va renaște ca pasărea Phoenix, din propria paragină însă, cum se vede, nu din propria cenușă).

Și fiindcă un ghinion nu vine niciodată singur, pandemia de SARS-CoV-2 (nici cu gripa spaniolă nu i-o fi fost ușor acestui teatru, abia inaugurat la vremea aceea) a făcut ca, din toamna lui 2019, de la premiera Ciudatului imobil, spectacolul lui Horia Suru după Dumitru Solomon (exercițiu scenic inteligent și de un rafinat parcurs al umorului), să nu mă mai fi întâlnit cu producții ale Teatrului Mihai Eminescu din Botoșani. Din fericire, în ultimele luni, trei spectacole (ba chiar patru, veți vedea imediat de ce) mi-au atras atenția în mod deosebit. Nu e vorbă, noua echipă managerială (Alexandru Vasilachi, director general, Lucian Băleanu, director artistic) a și făcut o mișcare curajoasă și perfect validă, angajându-l ca regizor la instituției pe Andrei Măjeri, cu certitudine un vârf de lance al regiei tinere.

Cum și el era deja regizor angajat al teatrului, Alexandru Vasilachi a verificat dinamismul, ludicul și pofta de invenție a unei trupe de formulă extinsă, mizând pe shakespearianul Vis al unor nopți de vară în spectacolul dublu Noaptea unui vis – Visul unei nopți. Să mă explic: Botoșaniul este una dintre cele mai interesante localități ale țării ca mișcare teatrală de amatori la nivelul trupelor de liceu (și chiar mai devreme). Rămâne exemplară pentru mine o variantă a Angajării de clovn, după Matei Vișniec, cu un Theodor Șoptelea (pe atunci în clasa a VIII-a – sic!) într-un rol de compoziție uluitor. Ei bine, Alexandru Vasilachi și-a asumat riscul de a utiliza liceeni din trupele școlare laolaltă și aproape paritar cu actori ai teatrului, concomitent și în dublă locație, ca pentru a despărți apele între reverie și palpabil. Potențând astfel starea de basm și în dimensiunea ei onirică, dar și în aceea comică. Faptul că pentru Lisander, Hermia, Demetrius și Helena regizorul face apel la opt elevi (după model zeffirellian, ca să zic așa) nu e de mirare, dar că Puck și relativul lui inventat, Pan, sunt, de fiecare parte, câte o zeitate buclucașă cu trei fețe și, bineînțeles, trupuri, ține de un inedit bine motivat. Cele două spectacole, în definitiv, se joacă în același timp în sălile Cinematografului Unirea și Casei Tineretului, spectatorii putând vedea transmis în timp real ce se petrece pe scena paralelă, adică în lumea paralelă, fie ea a regatului Atenei lui Tezeu, fie a întrepătrunsei împărății a fantasmelor „suprasexuale, supramuzicale” (vorba lui Ion Barbu) a Titaniei și a lui Oberon.