Teatru! Teatru esență, teatru poveste, teatru strigăt. Regizorul Andrei Măjeri a revenit în forță pe scena de la Apollo 111 aducând în fața publicului bucureștean spectacolul realizat la Teatrul „Mihai Eminescu”din Botoșani, EROINE, un spectacol tulburător inspirat din opt scrisori din cele cincisprezece Heroides, opera lui Ovidius și din Double Heroides (schimbul de scrisori Elena – Paris).
EROINE sau suferință, numele tău e femeie!
Nu au chip de zeiță, nici siluetă de nimfă. Nu au glas de sirenă, nici veștminte de regină. Se înghesuie toate într-o barcă nesigură, căutându-și echilibru în priviri inundate de compasiune reciprocă și în îmbrățișări necondiționate. Biete suflete rătăcitoare pe o mare învolburată de trădări, uitări și despărțiri, dezamăgiri venite din partea marilor eroi, mereu dezertori în fața fidelității, tandreții și a simțirii depline. Ale cui bătălii sunt mai aprige? Ale cui înfrângeri sunt mai încrâncenate? Ale cui victorii sunt mai răsunătoare?
Teatru! Teatru esență, teatru poveste, teatru strigăt. Regizorul Andrei Măjeri a revenit în forță pe scena de la Apollo 111 aducând în fața publicului bucureștean spectacolul realizat la Teatrul „Mihai Eminescu”din Botoșani, EROINE, un spectacol tulburător inspirat din opt scrisori din cele cincisprezece Heroides, opera lui Ovidius și din Double Heroides (schimbul de scrisori Elena – Paris).
„Mitologia trebuie să iasă din viața reală, nu invers. Mitologia nu a fost un truc pe care cineva la inventat pentru a ne muta. A ieșit din măruntaiele omului. Și miturile sunt legate la nivel emoțional. Nu sunt programe strict intelectuale.”spunea dramaturgul Sam Shepard. Sedus de profunzimea textului antic îmbibat de trimiteri mitologice, Andrei Măjeri realizează în primul rând o traducere impecabilă, unduioasă, în cadență antică, concentrată pe frumusețea mesajului, nesufocată de efuziuni sentimentale, dar sensibilă și intruzivă, făcând să își dorești să reții cât mai multe replici, redeșteptând în receptor adolescenta de altădată care culegea în caietul cu coperți de catifea citate și expresii alese despre iubire. Tot Andrei Măjeri este cel ce desenează spațiul în care evoluează personajele antice, într-un echilibru bine gândit între clasic și modern. O lumină albastră mângâie un decor simplu compus dintr-o stâncă, o barcă pneumatică, un catarg, un năvod gândit ca o armă in extremis împotriva unei masculinități toxice. Cu excepția Ariadnei, eroinele poartă haine pestrițe, demodate, diferite, pe alocuri ridicole, sunt încălțate cu adidași colorați, au coafuri infantile. Din nou un bizar echilibru sau o palmă lipită de obrazul ipocriziei sociale și al lumii aparențelor. Nimic din aspectul exterior nu anunță adâncul trăirilor, doliul sentimentelor, asumarea sacrifciului în numele iubirii. Coloana sonoră (deloc la întâmplare) începe cu un cântec al sirenei, This Mortal Coil, Tim Buckley (versuri Larry Becket),continuă cu Fairuz, Hozier, Aretha Franklin. Uneori vocile actrițelor se unesc în incantații de cor antic, învolburând liniștea dintre monloguri cu șoapte, strigăte, vaiete râsete, o revărsare de tristeți și doruri în același glas. Coregrafia semnată de Victoria Bucun pune umărul la conturarea personajului colectiv și „traduce” în completare tot ceea ce nu poate fi rostit prin cuvinte, dincolo de ele. Dramatice, ludice, empatice, materne, fragile, arabescurile trupurilor au nu doar conținut ideatic, ci și un puternic impact vizual, dându-ți senzația unui dans contemporan cu infuențe neoclasice în care privirea, gestul, mișcarea devin pilonii unei povești fluide și cu atâtea semnificații câți ochi o privesc. Superbe sunt scenele în care mâinile se înlănțuie în jurul Ariadnei ca un cerc ocrotitor, femeile se ascund sub o umbrelă a prieteniei, vestele de salvare se pun frenetic în fața unu pericol inevitabil sau cea în care în vârful picioarelor, toate se retrag în fața furiei Medeei, doar Hipsipila își deschide brațele.
Citiți mai multe pe https://scenesicuvinte.ro/teatru/eroine-sau-suferinta-numele-tau-e-femeie/