Oana Tudoran a absolvit studiile de licență în Artele Spectacolului la Universitatea de Vest din Timișoara, masterul în Arta actorului din cadrul Universității de Arte din Târgu Mureș și în prezent este studentă la specializarea regie de teatru, în cadrul Universității de Arte din Târgu Mureș. A obținut Marele Trofeu Ștefan Iordache la festivalul cu același nume în 2022 și a participat la numeroase festivaluri de teatru, precum: FITS (Sibiu), FNT (București), Festivalul Internațional de Teatru Turda, Start Arad, Brașov, la finala Galei Hop, în 2021 și la Balul Vienez de la Timișoara, iar de 2 ori consecutiv, a obținut premiul I, în liceu, la Olimpiada Națională de Arta Actorului.
A jucat pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Timișoara, Teatrului Național „Liviu Rebreanu” din Târgu Mureș, Teatrului Evreiesc de Stat din București și în numeroase spații independente din țară.
Botoșani reprezintă pentru mine, poate, șansa de a-mi recunoaște originile, fiindcă bunicul meu din partea mamei s-a născut la Joldești, un sat de lângă Botoșani. A murit când eu aveam doar doi ani și îl cunosc doar din poveștile mamei și ale bunicii, nu mi-l amintesc deloc. Datorită acestui concurs, simt că sunt mai aproape de rădăcini. Știu că Nicolae Iorga a stat o perioadă cu mama acestuia într-o casă modestă, dar frumoasă, în acest oraș și că multe din scrierile sale au luat naștere pe biroul din odaia acestei case. Mama lui Eminescu s-a născut tot în Joldești, ca bunicul meu, iar acum, o școală îi poartă numele: Școala Gimnazială „Raluca Iurașcu” Joldești, județul Botoșani.
Am multe de oferit, atât ca actriță, cât și ca om și sunt bucuroasă că, după atâta zbucium și îndârjire, pot să fiu actriță cu acte în regulă, cum se zice. Îmi doresc să mă dezvolt și să devin mai bună, să-mi recapăt încrederea în mine, să am mai mult curaj și poate împreună cu Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani, să ieșim împreună din “renovare”, către public, la lumină.
Recunosc doar un sentiment de neliniște, probabil pentru că ceva nou avea să se întâmple.
Aveam vreo 5/6 ani și îmi amintesc că am văzut un spectacol pentru copii, cu păpuși, o dramatizare după James Orchard Halliwell-Phillipps, Cei trei purceluși. Nu mai știu dacă eram la sediul grădiniței și au venit actorii la noi sau dacă noi ne-am dus la teatru, recunosc doar un sentiment de neliniște, probabil pentru că ceva nou avea să se întâmple. Să fi fost înfricoșată de lup? De teatru în sine, de faptul că era o activitate nouă? Nu-mi amintesc.
Dar, ceva în mine a început să vibreze, atunci când am văzut că intră în scenă, trei ghemotoace grăsuțe și roz. Erau adorabile sau cel puțin așa le-am perceput eu atunci. Instant, frica s-a transformat în voioșie, un sentiment cald de siguranță. În fața mea se conturase parcă un portal. Rama scenei pentru spectacole cu păpuși, construise tabloul viu colorat ce mă absorbise cu totul în povestea celor trei purceluși.
Eram pasionată de orice activitate artistică pe care o vedeam la televizor și încercam să imit dansuri, voci ale cântărețelor, scriam poezii și mâzgăleam diverse figuri în creioane cerate sau tempera.
Descoperirea de către mine a teatrului a venit treptat, cred sau a fost și este de dinainte să mă fi născut. Mi-am dorit dintotdeauna să învăț lucruri noi, îmi plăcea să mă joc de-a personajele, doctoriță, eroină, mamă, cofetar (făceam torturi din frunze mari pe care le ungeam cu noroi pe post de ciocolată și le ornam cu flori din grădinile de la blocurile din zona unde am copilărit). Eram pasionată de orice activitate artistică pe care o vedeam la televizor și încercam să imit dansuri, voci ale cântărețelor, scriam poezii și mâzgăleam diverse figuri în creioane cerate sau tempera.
În clasa a VIII-a am urmat cursurile de teatru de la Palatul Copiilor din Timișoara, la domnul profesor Claudiu Dogaru. I-a plăcut ce făceam acolo. Eram cea mai mare din grupă. Și la sfârșitul anului, în apropierea verii, ne-a zis și mie și părinților că am talent și că pot să dau la liceu la teatru, la „Ion Vidu”. Am urmat liceul, la clasa doamnei Mirela Puia, apoi facultatea la clasa domnilor profesori Suto Andras și Ecaterina Căpraru, iar masterul l-am absolvit în Târgu Mureș, la clasa domnilor profesori Nicolae Cristache și Ioan Ardelean.
Acum, iată-mă, aici, la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani, actriță cu acte în regulă. Cred că eu și teatrul ne-am plăcut, ne-am urmărit unul pe celălalt, poate, fără să ne dăm seama, toată viața, iar acum, după ce ne-am făcut curte, a venit timpul și ne-am făcut și casă.
A fi și actor și regizor mă ajută să-mi dezvolt atât aptitudinile artistice, cât și cele organizatorice, decizionale si asumarea responsabilității.
Cred într-un teatru profund, unul în care atât actorul, cât și spectatorul să se simtă în siguranță să se deschidă, să fie vulnerabil, încât să ajungă să iubească scândura și sala de spectacole, să vină de plăcere și cu entuziasm. Să simtă că prin prisma pieselor de teatru, poate să empatizeze cu personajele și viețile lor. Și că a se schimba pe sine sau a schimba ceva în viața lor, nu este niciodată prea târziu și este pentru oricine, puterea de a alege este drumul către libertate. Mizez pe acel teatru care este educativ, motivațional, poetic, ce poate nu oferă acel răspuns, ci poate acea întrebare de care are nevoie omul. Îmi doresc să mișc oamenii, nu să-i șochez, să rămână cu ceva important, profund, după ce ies din sala de spectacol.
Un alt motiv este și drama actorului în așteptarea unui regizor. Eu mi-am zis așa, dar dacă – magicul „dacă” – regizez propriile spectacole și ofer la început, măcar, mie, ceea ce aș fi vrut și poate încă îmi doresc să primesc de la regizori, de la un proiect, apoi, lucrând cu alți actori, să le pot dărui din tot ce am mai bun.
Oana Tudoran, actrița Teatrului „Mihai Eminescu” Botoșani
